Vlahii din Zakopane

 

Autor: Ioan Radu GAVA

 

Pasiunea pentru toponimie m-a făcut ca spre finele anului trecut să exced granițele țării la acest capitol și să cercetez puțin numele de locuri din țările vecine și mai ales zonele montane, asta după ce citisem cartea lui Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei și unele articole despre distribuția unor toponime precum Iezer, Prislop, Chicioră în tot spațiul carpatic sub diferite forme.

Chiar dacă subiectul de față a mai fost abordat de istorici sau etnografi, nu cred că la nivel geografic a cunoscut vreo atenție amănunțită în România. Referiri la toponimia valahă din Carpații nordici au fost publicate în cartea Toponimie românească și internațională (I. Nicolae & B. Suditu) în anul 2008, cu privire la numele de locuri din Munții Bezchizi din Cehia.

La sfârșitul lunii martie s-a ivit ocazia să am o deplasare spre Polonia, cu Ion și Claudiu, colegi geografi, cărora le mulțumesc pentru companie în circuitul est-european pe care l-am întreprins împreună. Vestea a venit instantaneu și beculețul stins undeva în ianuarie asupra problemei vlahilor din Carpații nordici s-a reaprins.

Acestea fiind spuse, am plecat în dimineața zilei de 4 iunie spre Budapesta, de unde, ziua următoare am plecat spre Cracovia cu o firmă de autocare foarte tare pe care o recomand cu căldură, fiind excelentă sub raportul distanță/calitate/preț în tot centrul Europei. Nu o să intru în detalii cu privire la Budapesta și Cracovia, ambele orașe excepționale (parcă nu m-aș mai fi întors în Bucureștiu’ ăsta mizerabil), poate o să scriu despre ele cu altă ocazie.

Punctul culminant al experienței în Polonia a fost deplasarea la Zakopane, din punctul meu de vedere. Pentru a mă convinge dacă într-adevăr ceea ce am citit avea vreun temei în teren, abia am așteptat momentul să ajung în așa numita Țară a vlahilor. Ca să fiu mai succint, am vrut să mă coning dacă ceea ce unii istorici, etnografi sau chiar geografi au scris este veridic (din punctul de vedere al unui geograf). După un drum de aproximativ două ore ne-am văzut debarcați în parcarea gării din Zakopane. Treziți devreme și cam lihniți de foame am hotărât ca mai întâi să mergem la un restaurant în localitate ca să avem apoi energia necesară unei analize amănunțite asupra zonei. Nu mare mi-a fost mirarea ca pe majoritatea caselor din oraș să văd simboluri pe care le întâlnim mai la tot pasul prin România, funia răsucită în două, pomul vieții,  si floarea dacică care era prezentă pe mai toate casele cu structură din lemn. De asemenea, restaurantul la care am mâncat, Kurczak II, era ornat cu tablouri cu ciobani vlahi, cu topoare și pălării românești.

20170607_122322.jpg  20170607_115355.jpg

Aș spune că, un român neinformat în acea zonă s-ar simți probabil ca în zona Rucăr – Bran sau Bistrița ori Maramureș. Totul e identic.

După ce ne-am văzut cu burțile pline, am tranzitat centrul micului oraș spre zona funicularului pentru a urca pe creasta Gubałówka la 1123 de metri de unde puteam avea o vedere asupra orașului și mai ales asupra flancului nordic al Masivului Tatra. Priveliștea e izbitoare, te răstoarnă, Zakopane, un oraș la aproximativ 800 de metri, în umbra unor creste de peste 2000 de metri. Excepțional!!! 😀

20170607_131245.jpg

Sus, o atmosferă de târg din zona Bran – Moieciu, cu tarabe cu diferite produse artizanale și jucării pentru copii, zone de agrement și restaurante. În afară de priveliștea magnifică nu oferă foarte mult locul, dar oricum, este mai mult decât suficient.
20170607_154034 20170607_154641

După aproximativ 2 ore petrecute pe creasta Gubałówka am decis să coborâm în oraș ca să facem aprovizionarea de suveniruri de pe strada Krupówki, artera turistică cea mai importantă din Zakopane. Zona foarte aglomerată, foarte mulți copii veniți în excursii cu profesorii și foarte bine organizați, cu șepci și tricouri cu siglele școlilor de unde erau și cu steagul polonez … (viitorul Poloniei, mă abțin de la comparații).

Și dacă în centru domina ceva printre produse scoase la vânzare, chiar peste veșnicii magneți de frigider și peste brelocuri, aceea era telemeaua. Nu am cumpărat, dar îi mulțumesc lui Claudiu cu care am împărțit o bucată de telemea autentic românească, făcută în Munții Tatra, aceiași pe care o poți cumpăra de la tarabele de la Bâlea, Rucăr, Rânca sau Vatra Dornei. Și mai mult decât atât, aceasta era ornată fix cu simbolurile de care am scris mai sus.

20170607_162950.jpg

Gemurile și compoturile nu le-am încercat, dar cu prima ocazie când mă voi întoarce acolo o să gust din frații și surorile magiunului de Topoloveni. 🙂

Probabil mulți ar crede că tradițiile și obiceiurile de acolo sunt simple coincidențe, că populația de acolo este total diferită de cea de la noi. Lucrurile stau puțin diferit când constați că toponimia este plină de cuvinte cu rădăcini în spațiul arcului carpatin, ba mai mult, la ei brânza e brindza, cășeria e kaserie, cătunul e katun și așa mai departe. O populație ce a ajuns acolo acum sute sau chiar mii de ani, printr-un proces ce a dat naștere și poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic, și anume, transhumanța. Chiar dacă e greu de demonstrat și dovezile sunt puține în acest sens, este posibil ca populația de acolo să fi avut un dialect românesc, aemenea istro-românilor sau magleno-românilor, dialect ce s-a pierdut undeva în secolele XVIII – XIX. În total există 500.000 de vlahi în Cehia, 300.000 în Slovacia și 200.000 în Polonia, ce nu-și neagă originile, coagulați în jurul a trei orașe: Zakopane în Polonia, Poprad în Slovacia și Vallaske Mezerici în Cehia.

Concluzionez prin a menționa că tot ceea ce se află la sud de Cracovia, reprezintă un spațiu particular, cu tradiții și obiceiuri total diferite față de restul țării, ce-și au rădăcinile în zona arcului carpatic, și care, ilustrează un patrimoniu de neegalat pentru Polonia.

 

Bucovina, un toponim greșit

            Autor: Ioan Radu GAVA

            Deseori mi-am pus întrebarea cât de corecte sunt denumirile provinciilor istorice. În această sinteză o să încerc să clarific din punct de vedere toponimic, individualizarea greșită a teritoriului nord – moldovean.

Cu o simplă căutare pe Google, am aflat că denumirea a devenit oficială în anul 1774 odată cu anexarea acestui teritoriu de către Imperiul Habsburgic. Dar de ce Bucovina?

Plăcut surprins am fost să întâlnesc acest toponim și în sudul Poloniei, în imeditta vecinătate a Munților Tatra, sub forma de Bukowina Tatrzanska, ca denumire a unei așezări. Un al doilea indiciu a fost dat de Harta Imperiului Habsburgic care am observat că includea și teritoriul sud-polonez. Tendința inițială a fost să cred că, prin transhumanță, ciobanii nord – moldoveni au ajuns în sudul Cracoviei și au întemeiat un sat cu acest nume.

Sunt sigur că foarte mulți ați mers în Bucovina pentru a vizita celebrele mănăstiri românești, și cu siguranță ați văzut nesfârșitele păduri de brad din această zonă. Aici intervine problema. La o analiză etimologică a cuvântului Bucovina am aflat că acesta înseamnă „Țara codrilor de fag”. În anul 1 de Facultate, un profesor ne spunea că fagul este întâlnit puțin în spațiul moldovean, pe stânga Prutului punctiform iar peste Nistru deloc. Ori, de ce au numit habsburgii acest teritoriu așa. Și în cazul așezării sud – poloneze problema este aceiași ….codrii nesfârșiți de rășinoase.

Ei bine, după cum am menționat, fagul este un arbore vest european, fiind din ce în ce mai rar întâlnit cu cât înaintăm spre est.  În cazul unui Imperiu ce pornea din regiunea Tirol și unde Viena era vârful piramidei, autoritățile de atunci au denumit teritoriile anexate, cu nume comune spațiului central – european fără a avea o cunoștință asupra geografiei locului și iaca s-a ajuns la o concepție greșită asupra spațiului național.

Morală: Geografia se face pe teren. 🙂

Iar pentru iubitorii de munte, vă las acest link: https://www.youtube.com/watch?v=fC-1qRVCA2I

bukowina1

Sursa: https://radugava.wordpress.com/2017/02/10/bucovina-un-toponim-gresit/

Despre clădirile cu risc seismic sau Bucureștiul vulnerabil în fața iminenței cutremurului… […sau nu este oare mai ieftin ca unele imobile să fie demolate, în loc să fie consolidate înainte de a le dărâma cutremurul?]

Autor: Bogdan SUDITU

0_ac450_c96fc5c_orig

Cred că fiecăruia dintre noi, amintirea zilei de 4 martie 1977 ne da fiori! Prezența tot mai accentuată în discursurile publice a aspectelor legate de risc seismic și consolidare a clădirilor afectate are sens! Din păcate, foarte multe dintre discursuri sunt de formă (este la modă, dă bine să ataci această problematică, să pari interesat și la curent cu problemele cetățenilor…) și nu sunt însoțite de soluții ! În ZIUA ACEEA, toate aceste vorbe nu vor mai conta, iar când ne vom dezmetici, îl vom căuta pe acarul Păun (dar acesta va fi poate sub ruine…)!

Dezbaterile s-au accentuat în ultimele lunii, atunci când o serie de clădiri cu risc, având funcțiuni care presupun flux de persoane, au fost închise (teatre, magazine, cinematografe…)! Acțiunile în spiritul aplicării legii au deschis discuții contradictorii: pentru unii, clădirile vizate, expertizate și clasate, nu erau considerate a fi un pericol; alții însă au contestat certificările ingineresti, iar mulți alții au vorbit despre necesitatea alocării de mai mulți bani publici pentru programul de consolidări, fară a exista însă o analiză prealabilă a funcționării programului guvernamental dedicat!

Am auzit cu toții povești (adevărate?) legate de clădirile cu bulină sau cele încadrate în oricare dintre clasele de risc seismic: că societățile de asigurare nu acceptă încheierea contractelor de asigurare a acestora, implicit, fără a putea fi asigurate, nicio bancă nu finanțează achiziții de apartamente în imobile de acest tip, că de fapt încadrarea a fost facută după o analiză superficială sau chiar cu rea credință a specialistului atestat, că de fapt multe dintre ele au fost clasate ca să le scadă cota de piață pentru a fi ulterior cumparate la preț mic, demolate și speculată poziția lor în cadrul orașului prin construcții noi, că de fapt multe clădiri cu adevarat risc sunt încă neexpertizate sau au fost atestate ca fiind în stare bună etc.

Ce am simțit că lipsește în articolele de presă și discuțiile profesionale la care mi-a fost dat să asist este însă o analiză a construcțiilor cu risc, nu numai din punctul de vedere al rezistenței structurii construcției, ci și din perspectiva ocupanților acestora (cine sunt aceștia, ce statut de ocupare au, ce categorie de venituri sau vârstă este dominantă, care este perspectiva lor asupra intervenției/non-intervenției sau funcționării programului…) sau funcționării lor (majoritatea fiind imobile de locuințe colective, ar trebui să fie administrate de o asociație de proprietari).

Și am mai simțit, asum riscul de a fi în eroare, că programul guvernamental de consolidare a clădirilor cu risc seismic nu este nici foarte dinamic (resurse financiare și umane din cadrul administraței locale și centrale implicate) și nici foarte funcțional (rezultate evidente, cereri nesoluționate, solicitări de soluții financiare și bugetare alternative pentru a acoperi cerearea și nevoile reale..)! Dar nici aici nu am văzut rezultate notabile care să fie bune practici sau care să contribuie la îmbunătățirea programului în vederea încurajării cât mai multor imobile (apartamente și proprietari) să intre în program.

M-am pus în pielea proprietarilor ca să încerc să înțeleg reticența lor: cât durează reabilitarea (…cazul reabilitării blocului de deasupra Teatrului Tănase, în care proprietarii au preferat să rămână pe loc pe perioada lucrărilor, cu mobile înfășurate în folie si muncitori care turnau betoane in timp ce proprietarii se uitau la televizor sau pregateau prânzul, a făcut ca lucrările să dureze foarte mult…), unde o să mă mut (în locuințe de necesitate puse la dispoziție de PMB sau aș putea închiria oriunde și în anumite limite mi se poate subvenționa chiria plătită…) și ce fac cu mobila pe perioada lucrărilor (..ajută cineva demontarea și transportul, sunt mobilele depozitate în loc sigur și accesibil, care sunt costurile acestor operațiuni sau mă mut cu mobila mea din 5 camere în 2 camere ale locuinței de necesitate?…), care sunt costurile suplimentare ale punerii în ordine a casei după finalizarea lucrărilor de reabilitare, cum acopăr costurile ce îmi revin a le rambursa pentru lucrările de care beneficiez (în raport cu revalorizarea pe piața imobiliară a apartamentului…).

Mulți proprietari din aceste imobile, mai ales dintre cei care au obținut acest statut grație privatizărilor de locuințe de la începutul anilor 90, sunt încă în logica individualității (al meu este apartamentul, restul… nu este treaba mea!), nu a asumării responsabilităților colective (conform cărora, proprietatea presupune și obligații, nu numai drepturi!). În plus, în multe imobile-condominii nu există o asociație de proprietari constituită conform legii, deci deciziile de implicare în programul de consolidare nu se pot lua, iar acolo unde există, acordul obligatoriu de 100% dintre proprietari pune serioase probleme: dacă unul nu vrea sau unul este plecat în străinătate și nu poate fi găsit pentru a semna, nu se poate face nimic…

Apoi m-am poziționat de partea administrației. Evident, rolul ei este să ia măsuri coerente și complementare prin care să protejeze viața cetățenilor. Dar cadrul de acțiune (legea și normele tehnice), precum și resursele sale sunt limitate! Deci cum să procedeze mai eficient în contextul prezent al accentuării problemelor structurale ale clădirilor ca urmare a lipsei de intervenție constantă a proprietarilor pentru ameliorarea/menținerea calități imobilului? Chiar dacă sunt în majoritate imobile cu apartamente deținute de proprietari privați (persoane fizice și juridice), dacă se va întâmpla ceva rău, autoritățile publice (locală și centrală) vor fi învinovățite că nu au făcut nimic! Și în acest caz, cred ca autoritățile, dacă s-au gândit la asta, se află în dilema de a acționa în conformitate cu principiul responsabilității sociale sau al eficienței economice!

Programul guvernamental presupune doar realizarea de lucrări constructive pentru consolidarea structurală a imobilului. Dar aceste imobile vechi au multe alte probleme în afara celor structurale: multe sunt deconectate de la unele utilități (apă caldă, în principal), nu au un ascensor funcțional, au probleme de izolare termică, terasa sau acoperișul au fisuri prin care apa pluvială se infiltrează, instalațiile comune sunt vechi și deteriorate, multe nu au asociații de proprietari legal constituite și/sau pricepute în gestiunea imobilului, multe sunt încărcate de datorii (către furnizori sau diverși proprietari individuali către asociație) etc. Multe dintre apartamentele din aceste imobile au două caracteristici comune: sunt foarte mari și sunt locuite de persoane vârstnice cu venituri reduse, deci vulnerabile! Majoritatea acestor persoane, deși statistic trăiesc bine (cf. indicatori: mp/persoană sau nr. persoane/camere…), în realitate își cheltuiesc aproape întreaga pensie pentru a acoperi cheltuielile de întreținere, iar de restul banilor… trăiesc rău!

Pe scut, poate că în unele cazuri, intervențiile de consolidare sunt mult prea costisitoare în raport cu eficiența rezultatelor! Pentru unele imobile, poate că soluțiile alternative (care nu sunt încă prevăzute de lege) personalizate și orientate către proprietari și demolarea construcției sunt mai rentabile decât consolidarea structurală (realizată fără suma de intervenții tehnice menționate care să aducă imobilul în reală stare de funcționare). Oare, dacă unei persoane singure sau unui cuplu de pensionari li se propune, li se garantează sprijin pentru achiziția unui apartament cu 1-2 camere în locul celui de 3-5 camere dintr-un bloc cu risc seismic, credeți că ar accepta? Sau dacă unui proprietar care nu utilizează ca domiciliu apartamentul din acest imobil, ci îl închiriază sau îl ține neocupat, i s-ar impune să îl vândă (…expropriere pentru cauză de utilitate publică, deși mai trebuie umblat la legea specifică…), credeți că ar aprecia ca fiind justă și convenabilă măsura? Cutremurul va veni oricum, iar molozul multora din aceste clădiri nu va mai valora doi bani după aceea!

Evident măsurile menționate ar putea fi trâmbițate de unii ca fiind din alte vremuri! Nu zic nu! Și atunci ce să facem? Greu de spus… Menționez doar că numeroase state europene și nord-americane au legislații în domeniu, astfel încât siguranța persoanelor, salubritatea și siguranța clădirilor, respectiv dinamica urbană să fie asigurare! O astfel de decizie a oamenilor de stat și a responsabililor din administrație, deși poate salva vieți, poate determina pierderi de voturi! Greu de pus în balanță o astfel de decizie… dar lipsa de decizie nu rezolvă problema, ci doar o accentuează și o pasează generațiilor următoare!

Gândurile acestea m-au facut să ies pe stradă și să caut clădirile cu risc seismic. Am fost pe străzile Boteanu, pe Câmpineanu, Armenească, Magheru, Bălcescu, Speranței, Schitu Măgureanue etc., acolo unde conform listei publice PMB se găsesc aceste clădiri! Am găsit doar două (pseudo)șantiere: panou de informare lucrare și antreprenor, termene depășite, geamuri sparte, lacăt mare pe ușă, panouri de protecție a perimetrului de lucru, fără muncitori și fără activitate! În rest nimic! Am intrat în blocuri, m-am uitat la panourile de informare și plată utilități, am întrebat câteva persoane dacă exista șantier deschis în interior… Nimic concret! Că o să vină, că va fi, că au trecut și vor reveni… Doar cele două clădiri: ambele în stil art-deco, foste imobile de raport din anii 30-40, eliberate discret de proprietari (?) sau locatari (?), plecați nu se știe când, unde și pentru cât timp! Am avut sentimentul bunei și discretei organizări, în care un singur proprietar a mijlocit această mutare colectivă… M-am uitat în listele PMB ca să aflu informații cu privire la numărul de proprietari/ocupanți ai celor două imobile, dar nu le-am găsit…

În schimb am găsit câteva elemente interesante! Dar despre acestea… altă dată.

Sursa : http://bogdansuditu.ro/fara-categorie/cladirile-cu-risc-seismic-bucuresti/

Fenomenul industrial în România – o altă abordare

Autor: Claudiu NĂSTASE

Foarte rare au devenit astăzi asemenea privelişti, precum cea surprinsă în apropiere de Târgu Mureş, care aminteşte de trecut şi ce redă imaginea generală a unei ţări de dinainte de revoluţie, o Românie puternic industrializată, aşa cum era expusă şi pe vechile bancnote ce ilustrau pe verso activitatea de la combinatul siderurgic din Hunedoara.

De obicei, un spaţiu industrial nu oferă privitorului de rând o impresie notabilă , reprezentând doar o înşiruire de fabrici, furnale, depozite şi alte anexe. Trecem adeseori cu oarecare nepăsare pe lângă astfel de obiective, aruncând cel mult o scurtă privire asupra acestor fabrici devenite majoritatea ruine şi care, pe lângă faptul că ascund unele poveşti, acestea reuşeau să schimbe cursul evoluţiei istorice.

Ne cunoaştem istoria şi am învăţat din spusele bătrânilor şi din cărţi faptul că în urmă cu mai bine de 70 de ani, ţara noastră avea să treacă prin schimbări majore, urmând practic o nouă direcţie. Pe de o parte, era începutul unei perioade dificile, ce tindea spre crearea unei societăţi utopice şi care venea total în defavoarea omului, ca individ şi fiinţă liberă. Ororile pe care le năştea acest sistem care a rezistat până în 1989, cu scopul de a elimina intelectualitatea interbelică şi cei care se opuneau regimului, mai ales la începuturile sale, sunt deja cazuri foarte mediatizate în prezent, precum memorialul de la Sighetu Marmaţiei, închisoarea de la Aiud, fenomenul Piteşti sau lagărele de pe şantierul primei serii de lucrări de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. A urmat apoi o perioadă caracterizată de sistematizări, demolări masive, ce a lăsat ca moştenire o arhitectură deloc estetică, cu omniprezentele blocuri colective, cât şi clădiri şi obiective care impresionează mai degrabă prin dimensiunile lor.

Cu asemenea conducători care păreau că reuşească să inverseze rolurile în societate şi să răstoarne o ţară, destul de bine orânduită până atunci, cu susul în jos, au existat şi influenţe benefice. Printre acestea s-a numărat industrializarea, proces care a transformat o ţară predominant agrară într-una industrială. A fost privit drept un fenomen forţat, pentru că avea să imite o primă revoluţie industrială, declanşată în urmă cu aproape două secole, în Europa de Vest.  În fapt, România nu a făcut decât să urmeze tendinţa dictată din partea influenţei şi care se manifesta la acel moment şi în alte naţiuni socialiste. S-a încercat şi s-a reuşit în bună măsură să se obţină cât mai mult cu putinţă dintr-un sector ce nu reprezenta neapărat un atuu pentru ţara noastră, anume industria. Agricultura a fost şi pare să rămână şi astăzi ramura economică cu cel mai mare potenţial, dar care a fost şi ea supusă unor grele încercări de-a lungul timpului.

Nu trebuie ascuns nici faptul că era industrială a cunoscut şi unele lacune, legate de criiteriile sale optime de localizare, care pe lângă privatizările şi interesele de după revoluţie sau de influenţa străină ce a îndemnat la închiderea unor fabrici pe motive de poluare şi tehnologie învechită, au contribuit şi aceşti factori. Astfel, au apărut industrii şi acolo unde condiţiile naturale erau potrivnice, unde accesibilitatea era redusă sau nu exista o bună piaţă de desfacere. Poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este combinatul de aluminiu de la Slatina, care însă a rezistat, probabil şi datorită faptului că este singurul de acest gen din ţară. Materia primă, alumina, se producea în acele timpuri la Oradea şi Tulcea, puncte destul de îndepărtate de centrul unde se realiza produsul finit, situat pe râul Olt, ce nu are statut de cale fluvială navigabilă. Pe lângă unele poziţionări eronate, această politică industrială a încurajat şi monospecializările, dezvoltând oraşe în care predomina o singură ramură, fără a exista un plan secund în cazul în care activitatea de bază ar fi fost afectată. Ceea ce s-a şi întâmplat, asistând în prezent la oraşe întregi care s-au prăbuşit odată cu încetarea exploatării, cele mai defavorizate în această privinţă fiind aşezările urbane de pe Valea Jiului şi din Munţii Banatului şi Apuseni.

În sens pozitiv, se poate afirma că industria a scris istorie în felul ei şi a reprezentat acel element fără de care cursul şi evoluţia lucrurilor ar fi fost altfel. Mulţi din generaţia tânără n-ar mai fi existat astăzi, cel puţin nu sub forma actuală, dacă părinţii şi bunicii nu s-ar fi strămutat şi nu şi-ar fi legat destinele chiar în locurile unde se ridicaseră şi fabricile. Reprezintă un aspect al identităţii, oricât am renega aceste embleme ale comunismului, ele fac parte din istoria noastră, sunt cumva moştenite în codul genetic, iar vorba înţeleaptă românească spune că omul trebuie să accepte şi să nu îi fie vreodată ruşine de locul din care provine, oricât de cenuşii ar fi nuanţele acestuia. La modul concret, industrializarea a reprezentat o treaptă a evoluţiei, mai ales pentru oraşele mici, transformate în scurt timp din sate înapoiate, unde încă se mai căra apa cu sacaua, în aşezări populate, cu locuinţe şi mijloace de petrecere a timpului liber, precum parcuri, săli, stadioane, restaurante, cinematografe. Are o anumită însemnătate chiar şi pentru cei care nu au prins în totalitate sau deloc era industrială, care nu au putut vedea dezvoltarea oraşelor până la apogeu sub impulsul industriei, dar care observă în prezent decăderea acestora odată cu dispariţia ei.

Şi într-adevăr, dintre toate lucrurile pe care le-a ridicat comunismul, acest subiect legat de industrie a devenit cel mai sensibil în rândul populaţiei, iar aici nu sunt incluşi doar acei nostalgici ai vremurilor, cât şi cei care arată repulsie faţă de vechiul regim. Se observă şi în modul în care televiziunea dezbate această problemă, deplângând soarta unor fabrici şi oraşe. Pe lângă faptul că asigura traiul locuitorilor şi conferea o anumită stabilitate, fabrica avea şi rolul de a-i învăţa pe oameni să cunoască respectul pentru o muncă echitabilă, în care ştiai că ai şanse să fii răsplătit pe măsura efortului. Astăzi, a mai rămas doar numele acestora şi amintirea unor vremuri apuse, marcate de rămăşiţele unor coloşi industriali, lăsaţi de izbelişte, pentru care trecerea anilor devine tot mai necruţătoare.

 

Fostul combinat siderurgic SIDERCA Călărași (www.wikimapia.org)

          Fostul combinat de prelucrare a minereurilor neferoase AMPELUM Zlatna (arhivă personală)

Întreprinderea de Mașini și Utilaje Medgidia (arhivă personală)

Sursa:  http://claudiu-nastase.blogspot.ro/2016/07/fenomenul-industrial-in-romania-o-alta.html?spref=fb

Județele interbelice ale Regatului României

Județele Regatului României au fost unitățile administrativ-teritoriale interbelice din România Mare. Există trei perioade distincte care reflectă organizarea administrativ-teritorială a României interbelice.

Perioada 1918-1925

1280px-Judete_1919-25

Județele Regatului României, 1925

În această perioadă s-a păstrat specificul organizărilor administrativ-teritoriale existente în provinciile istorice unite cu Vechiul Regat. Aceasta a avut loc până la legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, lege intrată în vigoare de la 1 ianuarie 1926, prin care s-a stabilit o organizare administrativă unitară la nivelul întregului Regat.

Perioada 1925-19381280px-Romania_1930

 

Harta administrativă a României în 1930
 1280px-Romania_1938

 

Harta administrativă a României în 1938

Pe baza Constituției din 1923 și a legii de unificare administrativă din 1925, teritoriul țării a fost împărțit în 71 de județe, 489 de plăși și 8.879 de comune. Ulterior, prin diverse legi, această structură inițială suferă modificări, la nivel de localități și plăși. Tabelul de mai jos cuprinde cele 71 de județe, cu date legate de populație conform recensământului din 1930.

Perioada 1938-1940

 

1280px-Tinuturi_Romania.svg

Ținuturile României în 1939

Constituția din 1938, care a introdus organizarea României după model fascist, a introdus ca nouă unitate administrativă ținutul, care grupa mai multe județeÎn baza acestei constituții, conform legii administrative din 14 august 1938, au fost formate 10 ținuturi, fiecare dintre ele fiind alcătuite din mai multe județe, independent de criteriul istoric: Argeș (sau Bucegi), Crișuri (sau Someș),Dunării (sau Dunărea de Jos), Jiu (sau Olt), Mării, Mureș (sau Alba Iulia), Nistru, Prut, Suceava, Timiș.

Această împărțire a fost făcută după modelul legii administrative italiene din 1926 și a celei iugoslave din 1929. Ținuturile au luat în general denumiri de ape, pentru a trece pe plan secund apartenența istorică a teritoriilor lor. După modelul fascist italian, județele din Transilvania locuite preponderent de maghiari au fost incluse în ținuturi separate, astfel încât procentul minoritarilor să fie redus per totalul ținutului: județul Trei Scaune a fost inclus în Ținutul Argeș, iar județele Ciuc și Odorhei în Ținutul Alba Iulia.

Bibliografie

  • Grigor P. Pop şi colectivul (2007). Judeţul Cluj. Judeţele României. Bucureşti: Editura Academiei Române.  ISBN 978-973-27-1123-1
  • Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925
  • Ioan Silviu Nistor (2000). Comuna Şi Judeţul: Evoluţia Istorică. Cluj-Napoca: Editura Dacia

Știață că prima pasăre…

Știață că prima pasăre din Europa a trăit în Munţii Apuseni?
În Transilvania, într-o peşteră din apropierea localităţii Cornet, în Munţii Pădurea Craiului, a fost făcută o descoperire spectaculoasă. E vorba despre un Arheopterix, cea mai veche pasăre găsită în Europa. “Pe lângă oasele de dinozaur şi de reptile zburătoare specifice acelor vremuri, au fost găsite şi oase de păsări. Sunt rămăşiţele primelor păsări de pe continentul european”.

10494585_703906289657312_1313853884470350562_n