Bucovina, un toponim greșit

            Autor: Ioan Radu GAVA

            Deseori mi-am pus întrebarea cât de corecte sunt denumirile provinciilor istorice. În această sinteză o să încerc să clarific din punct de vedere toponimic, individualizarea greșită a teritoriului nord – moldovean.

Cu o simplă căutare pe Google, am aflat că denumirea a devenit oficială în anul 1774 odată cu anexarea acestui teritoriu de către Imperiul Habsburgic. Dar de ce Bucovina?

Plăcut surprins am fost să întâlnesc acest toponim și în sudul Poloniei, în imeditta vecinătate a Munților Tatra, sub forma de Bukowina Tatrzanska, ca denumire a unei așezări. Un al doilea indiciu a fost dat de Harta Imperiului Habsburgic care am observat că includea și teritoriul sud-polonez. Tendința inițială a fost să cred că, prin transhumanță, ciobanii nord – moldoveni au ajuns în sudul Cracoviei și au întemeiat un sat cu acest nume.

Sunt sigur că foarte mulți ați mers în Bucovina pentru a vizita celebrele mănăstiri românești, și cu siguranță ați văzut nesfârșitele păduri de brad din această zonă. Aici intervine problema. La o analiză etimologică a cuvântului Bucovina am aflat că acesta înseamnă „Țara codrilor de fag”. În anul 1 de Facultate, un profesor ne spunea că fagul este întâlnit puțin în spațiul moldovean, pe stânga Prutului punctiform iar peste Nistru deloc. Ori, de ce au numit habsburgii acest teritoriu așa. Și în cazul așezării sud – poloneze problema este aceiași ….codrii nesfârșiți de rășinoase.

Ei bine, după cum am menționat, fagul este un arbore vest european, fiind din ce în ce mai rar întâlnit cu cât înaintăm spre est.  În cazul unui Imperiu ce pornea din regiunea Tirol și unde Viena era vârful piramidei, autoritățile de atunci au denumit teritoriile anexate, cu nume comune spațiului central – european fără a avea o cunoștință asupra geografiei locului și iaca s-a ajuns la o concepție greșită asupra spațiului național.

Morală: Geografia se face pe teren. 🙂

Iar pentru iubitorii de munte, vă las acest link: https://www.youtube.com/watch?v=fC-1qRVCA2I

bukowina1

Sursa: https://radugava.wordpress.com/2017/02/10/bucovina-un-toponim-gresit/

Recensământul din 1930. Probleme în spațializarea rezultatelor.

Autor: Ioan Radu GAVA

      Studiu de caz: Județul Muscel

În cazul catagrafiilor ce au apărut în spațiul românesc, putem spune că cea din 1930, este cea mai completă sub raportul calitate/perioadă/spațiu. Pe lângă faptul că acoperă întreg teritoriul național în granițele reale și chiar mai mult decât atât, a reprezentat un etalon pentru epoca în care s-a realizat, punând la dispoziția autorităților detalii referitoare la numărul de indivizi, pe naționalitate, limbă maternă și religie.

Scurta perioadă de remontare venită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, mi-a oferit timpul necesar să încerc o abordare geografică a acestor rezultate, la scară mare, pe de o parte pentru a constata, spațial, realitățile demografice din zona de proveniență, de acum aproape un veac iar pe de altă parte în scopul înțelegerii evoluției teritoriale, dispariției sau relocării anumitor așezări.

Harta rezultată în urma spațializării așezărilor pe baza datelor demografice din Recensământul din 1930 poate fi accesată aici: https://www.academia.edu/30747716/Județul_Muscel_-_Populația_pe_așezări_la_1930

Ceea ce vreau să subliniez sunt problemele pe care le-am întâmpinat, cărora am încercat să le ofer o rezolvare, parțială cred eu, momentan.

  1. Unele așezări, dețin note în care populația totală este împărțită în mai multe sate/cătune. În majoritatea cazurilor, numărul de indivizi este redat pe fiecare sat în parte, însă sunt și cazuri precum: „Udeni – Zăvoi cu 517 locuitori” sau „Coteasca – Prislop cu 585 locuitori”, prin urmare comasări a numărului de locuitori din două așezări într-una singură. Detaliile exacte ale indivizilor din fiecare localitate se pot afla doar în condițiile în care în comuna din care făceau parte există registre ce au inventariat spearat aceste informații la momentul respectiv. Astfel, spațializarea rezultatelor în situațiile de față s-a bazat pe digitizarea așezărilor grupate, la jumătatea distanței dintre cele două. Am ales această abordare, tocmai pentru a respecta detaliile Recensământului în pofida realităților din teren din vremea respectivă dar și pentru a acoperi zona pe care se identificau ambele sate.
  2. Unitățile administrativ teritoriale nu sunt bine definite, deoarece sunt două cazuri: Voinești și Malu cu flori, care apar ca și comune dar nu apar ca localități. Asupra acestora, informațiile se verifică în notele de la final, unde satele și cătunele componente au populația adunată asemenea cu a uat-urilor. Bineînțeles că această nelămurire, mi-a ridicat o alta, legată de toponimia locală …

Situația de față poate reprezenta o bază metodologică în studiile de demografie istorică și geografie istorică ale tinerilor geografi.

Succes!

Aveți aici un link de unde puteți descărca „Recensământul general al populației din 1930”: http://archive.org/stream/recensamntulgene02inst#page/n3/mode/2up

2

Sursa: https://radugava.wordpress.com/2017/01/10/recensamantul-din-1930-probleme-in-spatializarea-rezultatelor/

Mărășești satul din Plaiul Cloșani al județului Mehedinți

Autor: Ion MOTEAimg_1455
Mărășești este un sat în partea de nord-vest a județului Mehedinți, în Podișul Mehedinți, traversat de râul Brebina și aşezat pe terasa înaltă a Podişului Mehedinţi, într-un ţinut cu denumirea Plaiul Cloşani.Aparține de orașul Baia de Aramă.

Înainte de-al Doilea Război Mondial satul avea primărie proprie având în sub conducerea ei și satul, astăzi comuna Obârșia Cloșani și satul Stănești.

Prima atestare documentară este din anul 1486 din timpul domniei lui Vlad Călugărul.

Transmis prin viu grai din generație în generație, știu de la tatăl meu că satul la începutul lui a avut șapte case.

Casele erau la distanțe mari una de cealălaltă deoarece principala activitate a lor era creșterea animalelor în principal oile, ceea ce necesita un spațiu mare. Unele famili mai avute dețineau și o moară pe apă unde lumea venea mai mult pentru a spune povești și a discuta despre viața cotidiană decât pentru un simplu măcinat al porumbului, grâului, orzului sau semințelor de dovleac.

”Locuitorii satului Mărășești erau moșneni care-și câștigau existența din creșterea animalelor,comerțul cu vite ori din transportul sării.

Contactul cu muntele pentru creștrea animalelor sau pentru a face comerț peste graniță cu frătuții bănățeni i-a format ca oameni dârji și cu dragoste față de pământ,dovadă că n-au putut fi rumâniți cu toate că boierimea a încercat în repetate rânduri să le ia moșiile.”(C.Boteanu, 2011).

Conform izvoarelor nescrise se spune că oamenii acestor locuri erau foarte înalți, atunci când Sultanul trimitea solie în aceste zone, turcul care era călare pe cal era la aceași înalțime precum localnicul ce stătea în picioare.

Vechiul hotar al satului începea de la Mormodol și ținea până la granița cu imperiul austro-ungar,dincolo de Cerna. Noul hotar a fost stabilit de boierimea nervoasă după ce mărășeștii dăduseră cei mai mulți panduri în oastea Domnului Tudor Vladimirescu.

Satul este așezat dealungul  drumului DN 67 de unde se pornesc mai multe ulițe pe dealurile ce imprejumiesc valea ca și cum ar fi un amfiteatru uriaș pregătit să primescă spectatori pentru a asista la minunatul spectacol al naturii din șcenetele anotimpurilor în actul anului.

Marea majoritatea a caselor aveau o construcție simplă prezentând camera de dormit, bucătăria, tinda sau holul și odaia sau camera bună care mereu era poziționată spre drum, unde țăranul își ținea obiectele de valoare, mobila nouă,păturile și macaturile țesute de femeile din casă în timpul ierni sau primite zestre de nevastă la căsătorie. Casele mai prezintă și un beci în care sunt depozitate toate merindele adunate in timpul anului pentru iarnă și în cele din urmă scara care reprezenta un mod de exprimare al bogăției, dacă scara era mare însemna că tăranul respectiv avea o situație financiră bună.

Odată cu schimbarea politică a țării prin sosirea nenorocirii fiarei roșii comuniste a schimbat și bunăstarea sufletească și materială a țăranului român.

Satul Mărăsești a cunoscut în perioada comunistă gustul amar al industriei miniere dezvoltată pe extragerea cuprului ce a adus o mulțime de consecințe negative asupra mediului, apa Brebinii altădată curată precum cristalul de unde țăranul își lua toamna apă pentru a pune varza la murat acum devenise murdară și roșie precum apa Nilului blestemată de Moise.

Mina a avut și rol economic pentru zonă după cum reiese din unele  documente din anii 1989 – 1997, actele şi documentele din timpul regimului comunist dispărând odată cu revoluția din Decembrie 1989. Conform datelor la închiderea anului 1989, din mina de cupru de la Mărăşeşti se extrăgeau 350 tone cupru, 600 tone sulf, 100 kg argint M5, iar rezervele totale (la orizontul deschis), erau pe o perioadă de 25 de ani. Aici trebuie să specificăm faptul că, în cazul deschiderii unor noi orizonturi de exploatare, zăcământul de cupru de la mina Mărăşeşti ar ajunge pentru o perioadă de peste 50-80 de ani. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că această mină de cupru a funcţionat pentru prima dată pe timpul dacilor, documentele istorice vorbind de o  nouă exploatare a acestor zăcăminte pe timpul lui Mircea cel Bătrân. Tot din aceste documente, mai reiese faptul că în anul 1995, de la mina de cupru din Mărăşeşti se extrăgeau anual 100.000 tone minereu de cupru prelucrat, 240 tone cupru concentrat, iar în 1997, de aici au fost extrase doar 240 de tone de cupru, asta în condiţiile în care, la deschidere lucrau aici 700 de angajaţi, iar la închidere nu lucrau mai mult de 350 de persoane.

De specificat că mina de la Mărășești a funcționat atâta timp cât a trăit tehnicianul geolog Răuț Sabin.

Satul este împărțit în două grupări, văleni și deleni delimitare alor făcându-se de centrul satului unde este poziționată Școala cu clasele V-VIII Mărășești și Biserica cu hramul Sfântului Proroc Ilie ce este sărbătorit de localnici în fiecare an pintr-o nedeie renumită în tot Plaiul Cloșanilor. Sătenii dădeanu numele copiilor după hramul Biserici din sat pentru a fi ocrotiți și binecuvântați de Sfântul Ilie, dacă ieșiai în centrul satului și strigai Ilie jumătate din sat ieșea afară. Acum centru s-a mutat cu câțiva zeci de metri din cauza regimului comunist, la Coperativa din sat.

Alte activitati:

  • Exploatarea lemnului
  • Creşterea animalelor
  • Pomicultură
  • Apicultură
  • Agricultură. Terenurile sunt in general puţin roditoare si, in aceste condiţii, exista o continua preocupare pentru menţinerea fertilitaţii. O practica intalnită pretutindeni, dar mai frecvent in satele din această zonă, constă în lăsarea terenurilor un anumit timp în pîrloagă , dupa care începe un nou ciclu de semănat. În acest răstimp, terenurile nu sunt părasite, ci dinpotrivă exploatate in favoarea păstoritului. Fertilizarea solului se realizează prin gunoirea „tîrlirea” cu animalele, precum si prin împrăstierea gunoiului de grajd. Pe terenurile în pantă greu accesibile autovehiculelor, gunoiul se transportă de catre om in spate, cu traista, aspect intalnit si la localitatiile invecinate, si care dovedeste cu prisosinţă lupta omului cu natura si staruinţa cu care, în virtutea tradiţiei, este practicata agricultura şi în zonele mai puţin accesibile.(M.Bratiloveanu-Popilian,1985).

 

Activitati economice principale:

  • Mini market-uri
  • Târg săptămânal duminica pentru comercializarea produselor tradiţionale (ouă, brânză, carne proaspătă, zarzavaturi, legume, vin, ţuică)

În privința transporturilor in Mărășești avem doar un singur tip de transport cel rutier.

Ca firme de transport in comun amintim:

  • GERONIC TRANS.SRL
  • ILIS TRANS.SRL
  • RAD TRANS. SRL

Cultura

– Nedeea de Sf. Ilie în satul Mărăşeşti

– Pițarai ( tineri mascati in moși si babe cu o zi înainte de Craciun care colinda alaturi de copii prin sat). O minunată sărbătoare moștenită din străbuni și continuată până în zilele de astăzi.

Populația satului mereu a fost una echilibrată ne depățind pragul de 1000 de persoane, grupa de vârstă predominantă este între 27-60 ani deoarece majoritatea tinerilor sunt plecați în orașele mari care au funcția și de principale centre universitare.

Lumea satului rămâne acel loc unde omul învață ce este dragostea pentru ceea ce îl înconjoară, dragostea și prețuirea față de om, respect fată de țară  și dragoste de Dumnezeu. Este acel loc unde casa se construiește în funcție de posibilitatea financiară,interes, moștenire și găsirea de liniște.

 

harta-marasesti

Sursa: Google eatht.

 

 

Bibliografie

 

 1.Boteanu C.(2011), Baia de Aramă, Edit.Autograf MJM, Craiova.

 2.Bratiloveanu M.Popilean (1985), Agricultura tradiţională în Podişul Mehedinţilor, în Arhivele Olteniei, seria nouă nr.5.

* http://baiadearama.ro/

* http://archive.is/1UYIo

Autenticitatea satului românesc

Autor: Claudiu NĂSTASE

DSC_0010

Se spune că atunci când vrei să descoperi cu adevărat o țară, trebuie să te îndrepți spre zonele rurale. Cu toate că orașul atrage în general populația de la sate, prin confortul și condițiile superioare de trai, există numeroase așezări rurale, mai ales în România, care beneficiază de vizitatori. Românul s-a simțit întotdeauna strâns legat de lumea satului. Obiceiurile cu care acesta s-a deprins nu au putut fi eliminate în unele cazuri nici măcar odată cu sosirea la oraș, când a continuat să crească plante și animale în jurul blocurilor. Este de la sine înțeles faptul că toți ne-am născut, cel puțin indirect, la sat, dat fiind că acolo au trăit și au copilărit fie părinții, bunicii sau alte generații mai îndepărtate.

Satul românesc nu înseamnă doar ceea ce se învață la geografie în gimnaziu, drept o înșiruire de așezări, ce formează o vatră, organizată după o anumită tipologie (sate risipite, răsfirate, adunate) și locul unde se desfășoară activitățile, ce mai poartă și numele de moșie. Universul sătesc a fost observat și descris atât în poezie, cât și în proză, de mari scriitori ai literaturii române precum Eminescu, Alecsandri, Creangă, Rebreanu sau Slavici. Timpul accelerează aici mai anevoios ca la oraș și există chiar și în prezent destule comunități în România unde decorul pare să își fi păstrat o mare parte din elementele tradiționale.

În țara noastră se estimează că aproximativ 55% din populație trăiește în mediul urban. Dacă s-ar exclude numeroasele așezări urbane decretate, care au avansat în rang începând cu anul 2004, deși nu prezintă aspecte de orașe în adevăratul sens al cuvântului, probabil raportul rural – urban ar fi undeva spre egalitate sau poate că ar indica o țară predominant rurală. În orice caz, ponderea satelor rămâne la un procent important și trecând peste datele statistice, satul românesc într-adevăr oferă aspecte inedite și spectaculoase, cât și o mare varietate în ceea ce privește forma, activitățile, modul de organizare, structura etnică sau chiar și din punct de vedere al arhitecturii, prin orientarea, dispunerea sau materialele din care se construiesc casele. Dar poate că cea mai interesantă clasificare se face în funcție de localizare. România este o țară în care natura a fost mai mult decât generoasă, oferind pe o întindere de pământ relativ redusă, o multitudine de forme de relief, dispuse chiar proporțional, de la câmpii, dealuri și munți, fiecare din acestea ocupând o treime din teritoriu. De aici, a rezultat și complexitatea pe care o cunoaște viața satului românesc. Am încercat, în rândurile ce urmează, cu ajutorul unor exemple din realitate, să dezvolt patru aspecte care pot face o experiență din mediul rural să fie una deosebită.

Liniște

Lumea satului mi s-a înfățișat pentru prima dată într-o comună destul de izolată din Bărăgan, la câțiva kilometri de un drum județean care leagă Lehliu de Călărași. Atunci mi-am dat seama că viața la țară poate avea momente plăcute, indiferent de loc. Ai spune că un sat de câmpie, pe timp de vară, sub arșiță și uscăciune, unde trec săptămânile fără să cadă o picătură de ploaie, are numai condiții ostile de oferit pentru cei care provin de la oraș. Munca de dimineață la câmp și îngrijirea animalelor, cu tot ceea ce presupun acestea, sunt îndeletniciri principale pe care le au localnicii. În ciuda condițiilor neprielnice cu care se confruntă satele de la șes, cu praful și dezordinea rezultate în urma activităților, o comunitate de oameni onești și gospodari reprezintă un ingredient bun pentru a avea o comună curată, îngrijită. Ceea ce am considerat memorabil au fost momentele de după apusul soarelui, când noaptea scoate în evidență farmecul pe care îl poate avea viața la sat. O liniște a serii, care trezește însă mai multe simțuri, însoțită doar de sunetul greierilor, mireasma îmbietoare a florilor de tei și priveliștea asupra unui cer înstelat, așa cum se poate vedea numai la depărtare de orașe, în absența multor surse de lumină artificială.

Stil de viață tradițional

Trecerea de la câmpie spre deal începe să ofere mai multe perspective pentru satul românesc. În Transilvania, am avut ocazia să vizitez și să aflu mai multe lucruri despre comuna Saschiz din județul Mureș, care a beneficiat de-a lungul timpului și de influența unei comunități săsești și a altor străini, ce au lăsat pentru astăzi drept moștenire niște edificii specifice, anume un turn cu ceas, o biserică evanghelică și o cetate țărănească, toate acestea oferindu-i acel aer medieval, care atrage turiști. Aceștia sunt interesați în mod special de obiceiurile și îndeletnicirile din zonă, dar și de flora și fauna din împrejurimile așezării. Ceea ce m-a surprins să aud într-o prezentare a fost faptul că dorința multor străini de a cunoaște experiența de viață tradițională în aceste locuri este atât de mare, încât nu se arată deranjați de confortul mai redus în ceea ce privește locuirea. Un asemenea exemplu, alături de cazul altui sat din apropiere, Viscri, mult mai cunoscut datorită vizitelor prințului Charles, spune multe lucruri despre potențialul turistic, cât și de frumusețea de care dau dovadă satele românești.

DSCN0474

Comuna Saschiz, cadru cu biserica evanghelică, turnul cu ceas și cetatea

Superstiții

Este subiectul care stârnește poate cel mai mare interes în legătură cu viața din mediul rural. Oricât de mare ar fi înclinația noastră pentru explicațiile logice ale fenomenelor, cu toții suntem uneori fascinați de poveștile care au rezultat din mintea oamenilor care au trăit în condiții de izolare. În județul Brașov, alături de cetatea Viscri, un alt punct de reper este satul Bran. L-am vizitat în repetate rânduri, în toate anotimpurile și de fiecare dată revin cu plăcere. Într-un cadru pitoresc, înconjurat de munții Bucegi și Piatra Craiului, Branul nu reprezintă atât de fidel imaginea satului tradițional românesc, întrucât a căpătat un iz destul de comercial odată cu trecerea anilor, cu elemente de modernitate, datorate în mare parte existenței castelului ce se înalță la orizont. Născut dintr-o invenție de factură irlandeză, mitul lui Dracula a dus la dezvoltarea unei afaceri de succes, grație creatorului Bram Stoker. Nu se poate neglija însă faptul că românii au dat și ei dovadă de imaginație în acest sens de-a lungul timpului, în cultura supranaturalului. Mărturisesc că o plimbare obișnuită de seară în acest ținut, dominat de prezența castelului, m-a dus deseori cu gândul la născocirile sătenilor din unele locuri uitate de lume, care cred în existența unor creaturi și spirite malefice, care spun că nu ar trebui să te afli la miezul nopții la o răscruce, mai ales în zilele nefaste de marți sau vineri, căci s-ar putea să te întâlnești cu necuratul, credința în semne prevestitoare, farmece, deochiuri, precum și în existența unor morți vii, denumiți în unele regiuni strigoi sau moroi. Fără îndoială, cum spuneam mai devreme despre timpul care parcă a stat în loc, referitor la viața autentică și tradițională a satului, același lucru se poate afirma și pentru latura superstițioasă a românului, pentru că sunt locuri în care încă mai există asemenea temeri, chiar și în zilele noastre. Și acestea reprezintă, la rândul lor, aspecte inedite ale universului sătesc. Însuși Jules Verne s-a inspirat din cele auzite despre legendele tărâmului transilvănean, când a scris“Castelul din Carpați”, romanul ce se încheie cu o morală, valabilă și astăzi. Se leagă de mentalitatea omului și spune că oricât de bine ai încerca să le demonstrezi cu ajutorul legilor fizicii sătenilor din comunitățile închise unele fenomene, obișnuiți cu propriile convingeri, ei vor continua mult timp să creadă că la mijloc se află influența unor făpturi diavolești și alte cauze spranaturale.

Bran+castle+in+Transylvania%2C+courtesy+of+Romanian+Tourism+Ministryx

Castelul Bran

Detașare

Prin definiție, conceptul de sat a avut întotdeauna tendința de a se opune celui de oraș, prin activitățile sale agricole, predominanța construcțiilor individuale sau gradul mai redus al elementului de modernitate. Există însă locuri în care acest abis între urban și rural capătă proporții impresionante. România este o țară a contrastelor, din mai multe puncte de vedere, iar aici este posibil să parcurgi un drum de la agitația și viața tumultuoasă din București până la acele sate a căror întindere se sfârșește într-o fundătură, învecinându-se doar cu muntele. Cea mai mică unitate de la noi poartă denumirea de cătun, un sat cu foarte puțini locuitori, alcătuit doar din câteva gospodării răzlețe. În munții Apuseni, ele sunt cunoscute sub numele de crânguri. În astfel de locuri călătoream, în județul Alba, pe drumul ce face legătura dintre Zlatna și Geoagiu. În ciuda unui drum deloc ușor, sinuos și cu porțiuni denivelate, care se poate parcurge mai rapid dacă ocolești încă 40 de km prin Alba Iulia și Sebeș, recomand această experiență pentru frumusețea și sălbăticia peisajelor. Oamenii de aici duc o viață simplă, departe de zgomotul urban și au un accent destul de ciudat, pe care îl poți înțelege destul de greu. Trebuie ținut cont însă și de faptul că am vizitat poate partea mai dezvoltată din Țara Moților, ceva mai apropiată față de civilizație, care se învecinează cu Hunedoara. Adevăratele crânguri apar acolo unde Alba se apropie de județul Cluj, fiind locuri unde noțiunea de distanță față de așa zisa civilizație capătă altă însemnătate. Cert este că în niciun alt areal locuit din țară pe care l-am vizitat, nu am simțit pustietatea și depărtarea față de modernitate atât de evidentă ca aici. După privirile localnicilor îți dai seama că satele Cib și Glod, prin care am trecut, nu primesc prea des vizite străine, iar animalele domestice devin speriate și pornesc la fugă la apariția unui automobil. La ieșirea din sat, la o oprire preț de câteva minute, nu se mai zăresc călători, mașini, aproape că nu mai există mișcare, iar totul este dominat de către orchestra altor vietăți ce sălășluiesc în acest ținut idilic. Deși senzația reală cu greu se poate trasmite, am atașat mai jos fotografii din acest loc.

21

22

Cadre naturale din munții Apuseni

Sursă fotografie de copertă: Ion Motea

Despre clădirile cu risc seismic sau Bucureștiul vulnerabil în fața iminenței cutremurului… […sau nu este oare mai ieftin ca unele imobile să fie demolate, în loc să fie consolidate înainte de a le dărâma cutremurul?]

Autor: Bogdan SUDITU

0_ac450_c96fc5c_orig

Cred că fiecăruia dintre noi, amintirea zilei de 4 martie 1977 ne da fiori! Prezența tot mai accentuată în discursurile publice a aspectelor legate de risc seismic și consolidare a clădirilor afectate are sens! Din păcate, foarte multe dintre discursuri sunt de formă (este la modă, dă bine să ataci această problematică, să pari interesat și la curent cu problemele cetățenilor…) și nu sunt însoțite de soluții ! În ZIUA ACEEA, toate aceste vorbe nu vor mai conta, iar când ne vom dezmetici, îl vom căuta pe acarul Păun (dar acesta va fi poate sub ruine…)!

Dezbaterile s-au accentuat în ultimele lunii, atunci când o serie de clădiri cu risc, având funcțiuni care presupun flux de persoane, au fost închise (teatre, magazine, cinematografe…)! Acțiunile în spiritul aplicării legii au deschis discuții contradictorii: pentru unii, clădirile vizate, expertizate și clasate, nu erau considerate a fi un pericol; alții însă au contestat certificările ingineresti, iar mulți alții au vorbit despre necesitatea alocării de mai mulți bani publici pentru programul de consolidări, fară a exista însă o analiză prealabilă a funcționării programului guvernamental dedicat!

Am auzit cu toții povești (adevărate?) legate de clădirile cu bulină sau cele încadrate în oricare dintre clasele de risc seismic: că societățile de asigurare nu acceptă încheierea contractelor de asigurare a acestora, implicit, fără a putea fi asigurate, nicio bancă nu finanțează achiziții de apartamente în imobile de acest tip, că de fapt încadrarea a fost facută după o analiză superficială sau chiar cu rea credință a specialistului atestat, că de fapt multe dintre ele au fost clasate ca să le scadă cota de piață pentru a fi ulterior cumparate la preț mic, demolate și speculată poziția lor în cadrul orașului prin construcții noi, că de fapt multe clădiri cu adevarat risc sunt încă neexpertizate sau au fost atestate ca fiind în stare bună etc.

Ce am simțit că lipsește în articolele de presă și discuțiile profesionale la care mi-a fost dat să asist este însă o analiză a construcțiilor cu risc, nu numai din punctul de vedere al rezistenței structurii construcției, ci și din perspectiva ocupanților acestora (cine sunt aceștia, ce statut de ocupare au, ce categorie de venituri sau vârstă este dominantă, care este perspectiva lor asupra intervenției/non-intervenției sau funcționării programului…) sau funcționării lor (majoritatea fiind imobile de locuințe colective, ar trebui să fie administrate de o asociație de proprietari).

Și am mai simțit, asum riscul de a fi în eroare, că programul guvernamental de consolidare a clădirilor cu risc seismic nu este nici foarte dinamic (resurse financiare și umane din cadrul administraței locale și centrale implicate) și nici foarte funcțional (rezultate evidente, cereri nesoluționate, solicitări de soluții financiare și bugetare alternative pentru a acoperi cerearea și nevoile reale..)! Dar nici aici nu am văzut rezultate notabile care să fie bune practici sau care să contribuie la îmbunătățirea programului în vederea încurajării cât mai multor imobile (apartamente și proprietari) să intre în program.

M-am pus în pielea proprietarilor ca să încerc să înțeleg reticența lor: cât durează reabilitarea (…cazul reabilitării blocului de deasupra Teatrului Tănase, în care proprietarii au preferat să rămână pe loc pe perioada lucrărilor, cu mobile înfășurate în folie si muncitori care turnau betoane in timp ce proprietarii se uitau la televizor sau pregateau prânzul, a făcut ca lucrările să dureze foarte mult…), unde o să mă mut (în locuințe de necesitate puse la dispoziție de PMB sau aș putea închiria oriunde și în anumite limite mi se poate subvenționa chiria plătită…) și ce fac cu mobila pe perioada lucrărilor (..ajută cineva demontarea și transportul, sunt mobilele depozitate în loc sigur și accesibil, care sunt costurile acestor operațiuni sau mă mut cu mobila mea din 5 camere în 2 camere ale locuinței de necesitate?…), care sunt costurile suplimentare ale punerii în ordine a casei după finalizarea lucrărilor de reabilitare, cum acopăr costurile ce îmi revin a le rambursa pentru lucrările de care beneficiez (în raport cu revalorizarea pe piața imobiliară a apartamentului…).

Mulți proprietari din aceste imobile, mai ales dintre cei care au obținut acest statut grație privatizărilor de locuințe de la începutul anilor 90, sunt încă în logica individualității (al meu este apartamentul, restul… nu este treaba mea!), nu a asumării responsabilităților colective (conform cărora, proprietatea presupune și obligații, nu numai drepturi!). În plus, în multe imobile-condominii nu există o asociație de proprietari constituită conform legii, deci deciziile de implicare în programul de consolidare nu se pot lua, iar acolo unde există, acordul obligatoriu de 100% dintre proprietari pune serioase probleme: dacă unul nu vrea sau unul este plecat în străinătate și nu poate fi găsit pentru a semna, nu se poate face nimic…

Apoi m-am poziționat de partea administrației. Evident, rolul ei este să ia măsuri coerente și complementare prin care să protejeze viața cetățenilor. Dar cadrul de acțiune (legea și normele tehnice), precum și resursele sale sunt limitate! Deci cum să procedeze mai eficient în contextul prezent al accentuării problemelor structurale ale clădirilor ca urmare a lipsei de intervenție constantă a proprietarilor pentru ameliorarea/menținerea calități imobilului? Chiar dacă sunt în majoritate imobile cu apartamente deținute de proprietari privați (persoane fizice și juridice), dacă se va întâmpla ceva rău, autoritățile publice (locală și centrală) vor fi învinovățite că nu au făcut nimic! Și în acest caz, cred ca autoritățile, dacă s-au gândit la asta, se află în dilema de a acționa în conformitate cu principiul responsabilității sociale sau al eficienței economice!

Programul guvernamental presupune doar realizarea de lucrări constructive pentru consolidarea structurală a imobilului. Dar aceste imobile vechi au multe alte probleme în afara celor structurale: multe sunt deconectate de la unele utilități (apă caldă, în principal), nu au un ascensor funcțional, au probleme de izolare termică, terasa sau acoperișul au fisuri prin care apa pluvială se infiltrează, instalațiile comune sunt vechi și deteriorate, multe nu au asociații de proprietari legal constituite și/sau pricepute în gestiunea imobilului, multe sunt încărcate de datorii (către furnizori sau diverși proprietari individuali către asociație) etc. Multe dintre apartamentele din aceste imobile au două caracteristici comune: sunt foarte mari și sunt locuite de persoane vârstnice cu venituri reduse, deci vulnerabile! Majoritatea acestor persoane, deși statistic trăiesc bine (cf. indicatori: mp/persoană sau nr. persoane/camere…), în realitate își cheltuiesc aproape întreaga pensie pentru a acoperi cheltuielile de întreținere, iar de restul banilor… trăiesc rău!

Pe scut, poate că în unele cazuri, intervențiile de consolidare sunt mult prea costisitoare în raport cu eficiența rezultatelor! Pentru unele imobile, poate că soluțiile alternative (care nu sunt încă prevăzute de lege) personalizate și orientate către proprietari și demolarea construcției sunt mai rentabile decât consolidarea structurală (realizată fără suma de intervenții tehnice menționate care să aducă imobilul în reală stare de funcționare). Oare, dacă unei persoane singure sau unui cuplu de pensionari li se propune, li se garantează sprijin pentru achiziția unui apartament cu 1-2 camere în locul celui de 3-5 camere dintr-un bloc cu risc seismic, credeți că ar accepta? Sau dacă unui proprietar care nu utilizează ca domiciliu apartamentul din acest imobil, ci îl închiriază sau îl ține neocupat, i s-ar impune să îl vândă (…expropriere pentru cauză de utilitate publică, deși mai trebuie umblat la legea specifică…), credeți că ar aprecia ca fiind justă și convenabilă măsura? Cutremurul va veni oricum, iar molozul multora din aceste clădiri nu va mai valora doi bani după aceea!

Evident măsurile menționate ar putea fi trâmbițate de unii ca fiind din alte vremuri! Nu zic nu! Și atunci ce să facem? Greu de spus… Menționez doar că numeroase state europene și nord-americane au legislații în domeniu, astfel încât siguranța persoanelor, salubritatea și siguranța clădirilor, respectiv dinamica urbană să fie asigurare! O astfel de decizie a oamenilor de stat și a responsabililor din administrație, deși poate salva vieți, poate determina pierderi de voturi! Greu de pus în balanță o astfel de decizie… dar lipsa de decizie nu rezolvă problema, ci doar o accentuează și o pasează generațiilor următoare!

Gândurile acestea m-au facut să ies pe stradă și să caut clădirile cu risc seismic. Am fost pe străzile Boteanu, pe Câmpineanu, Armenească, Magheru, Bălcescu, Speranței, Schitu Măgureanue etc., acolo unde conform listei publice PMB se găsesc aceste clădiri! Am găsit doar două (pseudo)șantiere: panou de informare lucrare și antreprenor, termene depășite, geamuri sparte, lacăt mare pe ușă, panouri de protecție a perimetrului de lucru, fără muncitori și fără activitate! În rest nimic! Am intrat în blocuri, m-am uitat la panourile de informare și plată utilități, am întrebat câteva persoane dacă exista șantier deschis în interior… Nimic concret! Că o să vină, că va fi, că au trecut și vor reveni… Doar cele două clădiri: ambele în stil art-deco, foste imobile de raport din anii 30-40, eliberate discret de proprietari (?) sau locatari (?), plecați nu se știe când, unde și pentru cât timp! Am avut sentimentul bunei și discretei organizări, în care un singur proprietar a mijlocit această mutare colectivă… M-am uitat în listele PMB ca să aflu informații cu privire la numărul de proprietari/ocupanți ai celor două imobile, dar nu le-am găsit…

În schimb am găsit câteva elemente interesante! Dar despre acestea… altă dată.

Sursa : http://bogdansuditu.ro/fara-categorie/cladirile-cu-risc-seismic-bucuresti/

Fenomenul industrial în România – o altă abordare

Autor: Claudiu NĂSTASE

Foarte rare au devenit astăzi asemenea privelişti, precum cea surprinsă în apropiere de Târgu Mureş, care aminteşte de trecut şi ce redă imaginea generală a unei ţări de dinainte de revoluţie, o Românie puternic industrializată, aşa cum era expusă şi pe vechile bancnote ce ilustrau pe verso activitatea de la combinatul siderurgic din Hunedoara.

De obicei, un spaţiu industrial nu oferă privitorului de rând o impresie notabilă , reprezentând doar o înşiruire de fabrici, furnale, depozite şi alte anexe. Trecem adeseori cu oarecare nepăsare pe lângă astfel de obiective, aruncând cel mult o scurtă privire asupra acestor fabrici devenite majoritatea ruine şi care, pe lângă faptul că ascund unele poveşti, acestea reuşeau să schimbe cursul evoluţiei istorice.

Ne cunoaştem istoria şi am învăţat din spusele bătrânilor şi din cărţi faptul că în urmă cu mai bine de 70 de ani, ţara noastră avea să treacă prin schimbări majore, urmând practic o nouă direcţie. Pe de o parte, era începutul unei perioade dificile, ce tindea spre crearea unei societăţi utopice şi care venea total în defavoarea omului, ca individ şi fiinţă liberă. Ororile pe care le năştea acest sistem care a rezistat până în 1989, cu scopul de a elimina intelectualitatea interbelică şi cei care se opuneau regimului, mai ales la începuturile sale, sunt deja cazuri foarte mediatizate în prezent, precum memorialul de la Sighetu Marmaţiei, închisoarea de la Aiud, fenomenul Piteşti sau lagărele de pe şantierul primei serii de lucrări de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. A urmat apoi o perioadă caracterizată de sistematizări, demolări masive, ce a lăsat ca moştenire o arhitectură deloc estetică, cu omniprezentele blocuri colective, cât şi clădiri şi obiective care impresionează mai degrabă prin dimensiunile lor.

Cu asemenea conducători care păreau că reuşească să inverseze rolurile în societate şi să răstoarne o ţară, destul de bine orânduită până atunci, cu susul în jos, au existat şi influenţe benefice. Printre acestea s-a numărat industrializarea, proces care a transformat o ţară predominant agrară într-una industrială. A fost privit drept un fenomen forţat, pentru că avea să imite o primă revoluţie industrială, declanşată în urmă cu aproape două secole, în Europa de Vest.  În fapt, România nu a făcut decât să urmeze tendinţa dictată din partea influenţei şi care se manifesta la acel moment şi în alte naţiuni socialiste. S-a încercat şi s-a reuşit în bună măsură să se obţină cât mai mult cu putinţă dintr-un sector ce nu reprezenta neapărat un atuu pentru ţara noastră, anume industria. Agricultura a fost şi pare să rămână şi astăzi ramura economică cu cel mai mare potenţial, dar care a fost şi ea supusă unor grele încercări de-a lungul timpului.

Nu trebuie ascuns nici faptul că era industrială a cunoscut şi unele lacune, legate de criiteriile sale optime de localizare, care pe lângă privatizările şi interesele de după revoluţie sau de influenţa străină ce a îndemnat la închiderea unor fabrici pe motive de poluare şi tehnologie învechită, au contribuit şi aceşti factori. Astfel, au apărut industrii şi acolo unde condiţiile naturale erau potrivnice, unde accesibilitatea era redusă sau nu exista o bună piaţă de desfacere. Poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este combinatul de aluminiu de la Slatina, care însă a rezistat, probabil şi datorită faptului că este singurul de acest gen din ţară. Materia primă, alumina, se producea în acele timpuri la Oradea şi Tulcea, puncte destul de îndepărtate de centrul unde se realiza produsul finit, situat pe râul Olt, ce nu are statut de cale fluvială navigabilă. Pe lângă unele poziţionări eronate, această politică industrială a încurajat şi monospecializările, dezvoltând oraşe în care predomina o singură ramură, fără a exista un plan secund în cazul în care activitatea de bază ar fi fost afectată. Ceea ce s-a şi întâmplat, asistând în prezent la oraşe întregi care s-au prăbuşit odată cu încetarea exploatării, cele mai defavorizate în această privinţă fiind aşezările urbane de pe Valea Jiului şi din Munţii Banatului şi Apuseni.

În sens pozitiv, se poate afirma că industria a scris istorie în felul ei şi a reprezentat acel element fără de care cursul şi evoluţia lucrurilor ar fi fost altfel. Mulţi din generaţia tânără n-ar mai fi existat astăzi, cel puţin nu sub forma actuală, dacă părinţii şi bunicii nu s-ar fi strămutat şi nu şi-ar fi legat destinele chiar în locurile unde se ridicaseră şi fabricile. Reprezintă un aspect al identităţii, oricât am renega aceste embleme ale comunismului, ele fac parte din istoria noastră, sunt cumva moştenite în codul genetic, iar vorba înţeleaptă românească spune că omul trebuie să accepte şi să nu îi fie vreodată ruşine de locul din care provine, oricât de cenuşii ar fi nuanţele acestuia. La modul concret, industrializarea a reprezentat o treaptă a evoluţiei, mai ales pentru oraşele mici, transformate în scurt timp din sate înapoiate, unde încă se mai căra apa cu sacaua, în aşezări populate, cu locuinţe şi mijloace de petrecere a timpului liber, precum parcuri, săli, stadioane, restaurante, cinematografe. Are o anumită însemnătate chiar şi pentru cei care nu au prins în totalitate sau deloc era industrială, care nu au putut vedea dezvoltarea oraşelor până la apogeu sub impulsul industriei, dar care observă în prezent decăderea acestora odată cu dispariţia ei.

Şi într-adevăr, dintre toate lucrurile pe care le-a ridicat comunismul, acest subiect legat de industrie a devenit cel mai sensibil în rândul populaţiei, iar aici nu sunt incluşi doar acei nostalgici ai vremurilor, cât şi cei care arată repulsie faţă de vechiul regim. Se observă şi în modul în care televiziunea dezbate această problemă, deplângând soarta unor fabrici şi oraşe. Pe lângă faptul că asigura traiul locuitorilor şi conferea o anumită stabilitate, fabrica avea şi rolul de a-i învăţa pe oameni să cunoască respectul pentru o muncă echitabilă, în care ştiai că ai şanse să fii răsplătit pe măsura efortului. Astăzi, a mai rămas doar numele acestora şi amintirea unor vremuri apuse, marcate de rămăşiţele unor coloşi industriali, lăsaţi de izbelişte, pentru care trecerea anilor devine tot mai necruţătoare.

 

Fostul combinat siderurgic SIDERCA Călărași (www.wikimapia.org)

          Fostul combinat de prelucrare a minereurilor neferoase AMPELUM Zlatna (arhivă personală)

Întreprinderea de Mașini și Utilaje Medgidia (arhivă personală)

Sursa:  http://claudiu-nastase.blogspot.ro/2016/07/fenomenul-industrial-in-romania-o-alta.html?spref=fb